Archive for Iulie 2011

Instantanee vieneze (3): Votiv Kirche   Leave a comment

Anunțuri

Posted 2011/07/12 by danieliiancu in Uncategorized

Reportaje (5): Pe ritmuri de „Boc, Boc, Boc!”. Impresii de activist sindicalist debutant   Leave a comment

Apărut în Dilema Veche, anul VII, nr. 329, 3 – 9 iunie 2010, p. 23.

Miercuri, 19 mai, ora 11.00, Piaţa Victoriei, Bucureşti. Un miting, pentru unii mai mare, pentru alţii mai mic decât celelalte de până acum. Pentru mine primul. Ce m-a împins la un asemenea pas? Motivele nu sunt multe, dar sunt grave. Ipocrizia preşedintelui Băsescu. Atitudinea mai mult decât mult-prea-umil-servilă a premierului Boc. Marmura şi mult hulitele borduri ale ministrului Videanu. Al „n”-ulea mandat al de neînlocuitului domn Berceanu. Blondeţea ministresei Udrea. Iar pe plan personal salariul, „nesimţit” într-adevăr, de 350 de lei pe lună, bani în mână, (muzeograf cu peste zece ani vechime, cu diplomă de master şi speranţă umilă către una de doctor în istorie), viitorul băieţelului meu de un an şi jumătate, şi boala cruntă pe care soţia mea o v-a birui până la urmă. Iar ca mine au fost mii… zeci de mii

La început a fost CFR-ul

Ca să străbaţi distanţa, de vreo 400 de kilometri, ce desparte Deva de Bucureşti, ai două soluţii. Fie o iei frumos prin toate gropile de pe oricare din DN-urile ce se încumetă să străbată  văile Jiului, Oltului sau Prahovei, fie te urci în trenul CFR-ului. Soluţia din urmă pare mai facilă, dar numai la prima vedere. Pentru că în orice fel de tren te-ai urca (mai puţin personale, dar nu cred să mai existe legături directe între puncte atât de îndepărtate), în mai puţin de opt ore jumate, maxim 14, nu răzbeşti oricât de adânci şi de sincere ţi-ar fi rugăciunile. Asta pe de o parte. Pe de alta, ţi se cam acreşte de tren din momentul în care te-ai urcat în el. Oricât de noi ar fi vagoanele, atmosfera pute de te trăzneşte. Din compartimente a transpiraţie şi mâncare desfăcută pe ascuns, pe culoar a urină şi dezinfectanţi. Şi a prostie.

Timp de şapte ore un tip în costum cu dungi şi cravată roşie cu negru, vorbeşte la telefon, urlându-şi cuvintele. Aduce mai mult a lucrător la bancă, dar se dovedeşte a fi avocat. Sau cel puţin aşa pretinde. Înjură bugetarii care a doua zi îi vor da lui planurile şi întâlnirile peste cap. Explică, posibil unei persoane imaginare, cum nu mai suportă el să lucreze 6 zile pe săptămână pentru doar 1000 de euro pe lună. Că vrea banii ăştia, dar să fie liber şi stăpân pe timpul lui. Face planuri de excursii în Dubai, la hoteluri de şapte stele. Emite banalităţi pe bandă. Ştie de toate: de ce a intrat Grecia în faliment, ce gândesc clienţii lui, cum trebuie să fie viaţa asta scurtă, de ce nu sunt drumuri, de ce nu ia Steaua campionatul, de ce nu-l ia nici Dinamo, de ce-s lacomi politicienii. Şi pentru că le ştie, le şi explică pe larg telefonului şi tuturor celor din vagon care fac imprudenţa să-l asculte.

Un moş ieşit la pensie, urcă grăbit în Simeria, cu tot cu verighetă, şi-şi scoate Cancanul şi Libertatea. Până aproape de Craiova le sfârşeşte, chiar dacă zăboveşte de cel puţin zece ori pe ultima pagină din Libertatea ce-i oferă, se pare, delicii nebănuite cu privire la o „vedetă” ce întreţinuse în patru ani relaţii sexuale cu 1000 de bărbaţi. La un moment dat îi cere unui tânăr din compartiment o revistă de cultură, pe care, nedumerit că n-are poze cu femei despuiate, i-o înapoiază în 30 de secunde. La Craiova, un cuplu de vârsta a doua, ce aduc la prima vedere a domn, respectiv a doamnă, se aşează în compartiment, se fâţâie un sfert de oră frecându-se de toţi şi de toate, după care madama se descalţă elegant şi-şi trânteşte picioarele pe bancheta din faţă, fix lângă nasul unui cetăţean adormit…

…Iar ca totul să fie cât mai autentic românesc, ai impresia că acceleratul opreşte mai mult în câmp decât în gările mizerabile, neîngrijite, urâte arhitectonic şi iremediabil supuse dezolării.

Bucureşti, impresii matinale

Odată cu zorii, apar şi suburbiile Bucureştiului. Cenuşii, murdare, pline de gunoaie. Nu e nimic ieşit din comun, sunt doar cadre familiare.

În Gara de Nord, surpriză. Articolele isterice din presă şi ştirile de pe la televiziuni îşi spun cuvântul: un grup de jurnalişti înarmaţi cu microfoane în mâini şi camere pe umeri, cel puţin opt, pândesc o nouă descălecare a minerilor din acceleratul de Arad, via Petroşani. Cu priviri din ce în ce mai dezamăgite că peronul nu a fost invadat de mutre nebărbierite, buhăite de alcool şi înnegrite de cărbune, jurnaliştii caută cu disperare ceva de care să se agaţe. O ştire, ceva, orice! Cum figurile noastre nu le inspiră respectiva ştire, trecem frumos pe lângă ei, cu tot cu beţele lungi ale bannerului pe care scrie lămuritor „Sindicatul Personalului Ştiinţific şi Tehnic Auxiliar – MCDR Deva”. Cu ruscacii în spate şi beţele din lemn de brad în mână, ne-or fi considerat pescari. Mă rog! Îi mai întâlnim o dată bântuind prin gară, după ce bem o cafea. Privindu-ne într-o oglindă dintr-o budă mizerabilă ne dăm seama totuşi să feţele noastre nu prea aduc ale unor sindicalişti fioroşi, aşa că au şi ei o scuză. Suntem doar nişte bugetari nebărbieriţi de două zile, iar un afiş decolorat şi stropit din buda deja amintită ne atrage atenţia că aşa vom mai rămâne încă una. „Bărbieritul interzis” în Gara de Nord! Motivul rămâne pentru mine un mister al Bucureştiului.

Străzile capitalei dimineaţa aduc cu ale oricărui alt oraş mai mare din provincie. Clădiri în paragină, blocuri pe lângă care treci indiferent şi oribilităţi de sticlă, fără nici un fel de consonanţă ambientală cu vreo altă clădire pe sute de metri de jur-împrejur. Şi maşini puţine. Şi oameni somnoroşi. Din când în când, recunoaştem membrii aparţinând aceleiaşi secte ca şi noi: sindicalişti cu bannere încă nedesfăcute, pierzând vremea până la ora cea mare. Încă o cafea, un sandviş, un suc şi lumea din jur parcă începe să aibă aceeaşi direcţie cu a noastră: Guvernul!

Piaţa Victoriei, febra de la orele prânzului

Ajungem cu o oră înainte de „deschiderea” oficială, aşă că prindem loc exact în faţa Palatului, undeva în stânga scenei. Primim şi un rând de şepci albe, cu sigla BNS-ului. Nici n-apucăm bine să desfăşurăm bannerul că spaţiul începe să fie invadat din toate părţile; în scurt timp suntem înconjuraţi de angajaţii de la Poştă, apoi de cei de la Ambulanţă. Aceştia din urmă, mai au o problemă, în afara celei cu Boc. Dotaţi mult mai bine decât noi, cu fluiere, steaguri, bannere multicolore şi megafoane cu sunetele salvării, parcă iau foc când zăresc SMURD-ul dând raite prin piaţă. „Huo, concurenţa neloială!”, e cel mai nevinovat dintre sloganuri.

Din când în când, şefii de la BNS trec prin faţa noastră, organizând şi îndemnând mulţimea la strigăte de luptă sindicală. Alături de cuvintele „Hoţi” şi „Mincinoşi”, cel mai des pomenite nume sunt Băsescu, Boc şi Udrea, în această ordine. De Vlădescu cel puţin, nu pare să fi auzit nimeni. Nu se acceptă obscenităţi, dar ele răsar din când în când, pe tot felul de afişe trase la copiatoare alb-negru. Strigăm lozincile scandate prin megafoane, în faţa cordonului de jandarmi ce încearcă să pară indiferenţi şi profesionişti. Gesturi mărunte îi cam dau însă de gol: ajută o ziaristă să facă fotografii mulţimii stând în picioare pe chestiile alea alb-roşii, de plastic, care delimitează zonele şi culoarele; beau pe fugă apă minerală dintr-o sticlă ce trece din mână în mână; poştesc doi-trei câte o ţigară; sau aruncă priviri cu coada ochilor spre bulevardele de unde tot sosesc manifestanţi.

La intervale regulate, pe feţele sindicaliştilor răsar zâmbete: sunt momentele în care, din boxe, se aude peste piaţă refrenul „Boc, Boc, Boc!”. Chiar că-ţi vine să ţopăi şi să cânţi în gura mare. Un biciclist la costum trece decâteva ori prin faţa mulţimii filmând cu telefonul. Un elicopter sau poate două filmează din aer. De peste drum, chiar de lângă gardul Guvernului, cel puţin un angajat al Jandarmeriei imortalizează evenimentul. Iar de camerele televiziunilor, care sunt peste tot, nu mai vorbesc. Nici de fotografi, mai mult sau mai puţin oficiali.

Se spune că au fost vreo 40.000 de oameni. Nu ştiu. Nu i-am reţinut. O ţin minte însă pe o femeie în vârstă, infiltrată şi ea în rândurile celor de la Ambulanţă, care a urlat tot timpul, isterică. La un moment dat a răguşit de atâtea blesteme şi injurii. Chiar şi aşa, până la final nu s-a lăsat, că avea repertoriul divers şi câte-o problemă cu aproape toate ministerele. Cred totuşi că pe cei de la Cultură i-a ocolit. La ora 13.00 am părăsit Piaţa Victoriei, ieşit din mulţime şi apucând-o spre Gara de Nord. Iarăşi nu ne-a oprit nimeni, pentru că toate televizuinile erau ocupate să ia interviuri la cei care urlau cel mai tare şi înjurau cel mai pitoresc. La cei care arătau cel mai jalnic. La cei care practic se aruncau în faţa camerelor pentru a fi imortalizaţi…

Cam asta a fost tot. Nu s-a rezolvat nimic. Dimpotrivă, aud că nu numai că nu se renunţă să se taie salariile şi pensiile, dar cresc şi taxele. Ne-am obişnuit. Sindicaliştii strigă, iar Guvernul e oricum prea surd ca să audă, prea incompetent ca să facă ceva şi prea arogant ca să recunoască uneori că a greşit. Părerea mea!

Posted 2011/07/09 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized

Raport de tură (1): Bulzeşti – Grohot – Cheile Uibăreştilor. Sau cum să dibuieşti un traseu de concurs   2 comments

Dat fiind faptul că la prima tentativă de a stabili un traseu de concurs pentru ediţia din acest an, a XXI-a, a Trofeului Kogaion, eşecul nu a fost total, am convenit să purcedem la o nouă acţiune temerară de recunoaştere a zonei Bulzeştii de Jos – Grohot şi cheile aferente. Numai aşa, să fie! Ideea a fost destul de uşor de exprimat, mai greu a fost să plecăm la drum. În primul rând, nu ştiu cum se face, dar oamenii au de lucru taman când e de lucru şi la club. Dacă îi anunţi din timp, fac în aşa fel încât să pice de serviciu în week-end-ul cu pricina; dacă nu îi anunţi, şi zici că poate îi surprinzi, de unde, spun că ei trebuiau anunţaţi din timp, să se pregătească, că doar e sâmbătă şi au de făcut mâncare, curăţenie şi alte prostii. În al doilea rând, dat fiind că vremea se anunţa cam nasoală era să mergem şi mai puţini, Bogdan argumentând cu faptul absurd că, nici mai mult, nici mai puţin, e răcit. În cele din urmă totuşi, deşi dimineaţa nu era deloc însorită, Radu, Clau şi Bogdan au trecut să mă ia din Deva. Pe Mihnea l-am lăsat acasă, nu de alta da’ nu se trezise!

Bineînţeles, ora de plecare trebuia să fie 7.30 – 8.00, dar au apărut şi ei pe la opt şi jumătate. Dacă nu cumva mai târziu. Am plecat, dar nu foarte departe. Doar până în piaţa din Deva să mai facem nişte cumpărături. Eu patru ardei iuţi, Radu şi Clau nişte gogoşi să mânce pe drum, că erau lihniţi, plus nişte şunculiţă pentru mai târziu, iar Bogdan de toatelea că n-avea de niciunele, şi doar nu era să-l cărăm după noi pe mâncarea noastră. Mă rog. În timp ce aşteptam, s-a trezit şi Mihnea şi a sunat telefonul. Pentru cine nu ştie, Mihnea are abia 2 ani şi 7 luni, aşa că n-am auzit decât plânsete şi urlete de genu’: „Să vină Tatiiiii!”. L-am anunţat pe Radu că dacă nu plecăm imediat eu mă întorc acasă. Aşa că am plecat. Bine, din nou nu foarte departe, că ne-am oprit să băgăm benzină la ieşirea din Deva. Apoi ne-am mai oprit să facem alte cumpărături la Lidl-ul din Brad, fost Plus-ul din Brad. Cumpărăturile astea erau însă importante: în principal bere, apoi nişte ouă şi-un pachet de unt.

În sfârşit drum întins până-n Bulzeştii de Sus, la pod. La cel de ciment, nu ăl natural. Ne-am dat jos din maşină după care ne-am urcat iar la loc. Urgent. Că o început să picure. Timp de un ceas, pe o ploaie torenţială şi o grindină asezonată, am topit jumate din jumătatea mea de ţuică. Proviziile de acest gen pentru drum şi pentru focul de seară. Dar în final a apărut soarele şi, odată cu el, tanti Lili de la crâşma din sat. Bogdan ne fentează iar: fuge repede şi-şi cumpără singura Haţegana de la frigider. Mie şi la Radu ne rămâne Ursus doar (cred). Bem şi plecăm mai departe. Adică plecăm pe traseu. Eu şi Bogdan în sandale, Radu şi Clau în bocanci, dar cu sandalele-n rucsaci. Două curbe, apoi o puntiţă şi ne trezim pe cărăruia ce scurtează drumul făcut data trecută cu bicicletele. Repejor-repejor ajungem sus, adică dincolo de pădure, de unde încep belelele. Mai precis, frăguţele. Oricât i-aş argumenta eu la Clau că ne grăbim, vorbesc la stânci. Până nu le nimiceşte pe toate nu se lasă. Aşă că o lălăim. Ori s-o gătat drumul, ori s-or epuizat frăguţele, cert e că în final ajungem la nenea …, nu mai ştiu cum îl cheamă, dar important e că are cheile de la biserica din Grohot. Localitate în care ne şi găsim, de altfel.

Trecem de nişte câini cam hrăpăreţi, şi ajungem în curte. În numele celorlalţi, parcă prea timizi pentru a vorbi în public, îmi exprim doleanţa de a vizita vechea biserică de lemn. Nenea ia cheia şi porneşte în urma noastră, care deja ştiam drumul. N-apucăm să facem 50 de metri că nenea, care se deplasa lejer prin noroiul proaspăt, ca un om zdravăn în cizme de cauciuc, îmi deoache sandalele mele, cumpărate anul trecut. „Da’ cum de mereţi în sandale pe noroiu’ ăsta?” întreabă el mai mult retoric, din moment ce eu mergeam foarte bine. „Eiiiiii! mă pune dracu’ să mă laud înaintea bisericii, îs sandale de munte, care rezistă!”, îi răspund şi îi arăt creţele de pe talpă care nu se vedeau de mocirlă. Adevărul că de rezistat au rezistat. Cam încă 20 de metri, după care s-o rupt o baretă. Aşa că am început să merg ca pe gheaţă, talpa alunecându-mi în toate direcţiile. Bine că n-am mai avut mult, că mă făceam de mândră minune. Nu că nu m-aş fi făcut oricum…

Ajungem la biserică şi Clau mă anunţă din prima că hramul e „Sfinţii Mihail şi Gavriil”. Că parcă pe mine asta mă durea. Puteam s-o aflu din cărţi. Eu mă descalţ, chiar dacă de jur-împrejur cât vezi cu ochii îs numai urzici. Vizităm biserica. Chestie faină, la uşa bisericii e pictat un drac. Plus încă vreo trei „virtuţi”: Înşelătoria, Curvia şi Hoţia. Că doar aşa mere la români. Intrăm în biserică şi facem poze. Mă rog, cei care avem aparate. Restu’ beau restul de ţuică. Pozez ce pozez şi mă cocoţ în turlă. Faină turlă, cu trei clopote. Din păcate, cam poluată de căcăţei de porumbei. Bineînţeles, conform legilor lui Murphy, toate inscripţiile de pe clopote sunt amplasate pe partea opusă zonei de fotografiat. Aşa că mă bag târâş sub clopotul cel mare, aninat doar într-o sârmă ruginită, să pozez. Pozez. Nu mult, că mi se gată acumulatorii. De înjurat în sfânta biserică nu-mi permit cu voce tare, aşa că mă târâi iar printre găinaţuri şi cobor. După ce cobor, îmi dau seama că aveam acumulatori de rezervă în borseta de la brâu şi nu în rucsac. Nu mai urc totuşi, că nenea se cam grăbeşte, iar eu am lungit-o. Între timp, ăştia de jos aproape mi-au uscat sticla de ţuică pe dinăuntru.

Câteva poze de exterior la biserică şi merem să mâncăm la casa părăsită de lângă, aia vizavi de şcoală şi căminul cultural. Urzicile îşi spun cuvântul, dar foamea e mai mare aşa că merg desculţ. Începem nimicirea proviziilor în curte pe nişte butuci. La final vine iar ploaia. Urcăm pe prispă şi desăvârşesc singur festinul, că restul s-or săturat. Or mâncat mai repede, de frică să nu rămână flămânzi. Închei cu ronţăitul unui şorici, apoi o luăm iar prin noroaie. Trecem pe lângă casa clopotarului şi a mamei acestuia, dar nu ne mai recunosc de data trecută. Posibil să fi îmbătrânit noi. Ei zic că la câtă lume trece pe acolo… De unde, sfântu’, lume! Suntem primii care rupem buruienile de pe cărare de câteva săptămâni!

Mă rog! Ideea e că undeva, la o intersecţie ce nu se zăreşte prea bine în teren, dar e teribil de vizibilă pe hărţi, trebuia s-o facem dreapta. După calculele mele. După calculele celorlalţi, stânga. Ei fiind mai mulţi din punct de vedere numeric, stânga facem. După câteva zeci de metri mai verific odată harta şi le strig din urmă că, dacă vrem să ajungem la crucea scrisă pe hartă şi vestită verbal de oamenii din sat, trebuie s-o luăm înapoi. Mai bine tăceam. Că se-aude vocea lu’ Bogdan: „Iar le ştii tu pe toate! Hai pe aici c-am ajuns la cruce. N-o mai tot lălăi atât”. Tac şi înghit în sec. Asta e. Iar m-oi fi debusolat. Trec într-adevăr pe lângă o cruce faină de piatră, amplasată în punctul cel mai înalt dintr-o fâneaţă. Dar totuşi nu-i bine. Parcă merg de-andoaselea. Locul din vale unde ar trebui să ajungem îl lăsăm în spate. Mă gândesc că undeva cărarea o face vreo curbă. Ţi-ai găsit. Înaintea curbei, vine iar ploaia. Noroc că dăm de-o altă casă părăsită, părăginită şi aproape prăbuşită. Stăm acolo şi aşteptăm să treacă puhoiu’. Între timp, îşi dau şi ceilalţi seama c-am greşit drumul. După ploaie o luăm înapoi. Nu foarte mult, doar până la intersecţia de care am trecut înainte. O trimitem pe Clau în recunoaştere, în timp ce noi, bărbaţii, ne adăpostim din nou de o altă rafală de ploaie.

În sfârşit, apucăm pe drumul bun. Pe o hartă mai veche, e trecut ca şi drum de maşină. Acum, bine că avem un topor la noi, împrumutat de mine de la un nene din sat şi însuşit de Bogdan ca bun personal. Cică el ştie să defrişeze jungla mai bine. Mă rog! Un timp mai mult bâjbâim decât înaintăm. Dar totuşi nu stăm pe loc. Dar nici nu mergem pe drumul bun, în sensul în care rătăcim de mai multe ori calea. Uneori drumul duce prin lăstărişuri, alteori pe potecă tăiată în stâncă. La un moment dat, când rătăcim iară cărarea, mi se rupe şi-a doua baretă pe partea stângă la aceaşi sanda. Rămân în plop. Sau în arin, cum vreţi. Îmi dă Radu una de-a lui, mai mică cu un număr. Bine şi aşa, că ajung până la apă, chiar în aval de Cheile Uibăreştilor. De acolo, Bogdan scoate undiţa, Radu cealaltă sanda din rucasc, iar eu mă descalţ. Unu e pescar, celălalt montaniard, iar eu oropsit. Până la urmă fiecare îşi sacrifică câte o şosetă şi le trag pe picior deasupra sandalei mele, aia ruptă. Apoi pornim prin apă în amonte. De teamă să nu mi se gate ansamblul încălţător, o tai înainte. Aşa înşosetat cum sunt, după un ceas ajung la Podul natural de la Grohot. Aştept mult după ceilalţi. Care aşteaptă la rândul lor după Bogdan. Care aşteaptă după peşti. Care peşti nu cred să fie în râul respectiv din moment ce Bogdan n-a prins nici unu…

Încă patruzeci de minute şi, pe la opt şi 20 de minute seara, dau de liman în capu’ satului Bulzeştii de Jos. Până să apară ceilalţi, mă duc să duc toporul, de care stimabilul se descotorosise când şi-a pus undiţa în acţiune, şi să găsesc un loc de campare. Fac şi una şi alta. Adică las totporul la doi neni care cântă de mama focului la viori, în timp ce o tanti le face de mâncare, şi apoi identific şi loc de campare în păşunea şi lângă căbănuţa speologilor din Brad. Cu care se pare că am intrat în contact data trecută. Locul este ideal. Proaspăt cosit, numai bun de pus şi înţepat cortul, cu vatră de foc, masă mare cu băncuţe, acoperite de streaşina căbănuţei, plus o budă tradiţională cu găleată pe post de bazin de decantare, amplasată discret, la marginea pădurii. Fain lucru, fain loc.

Apoi începem activităţile de seară, fiecare după posibilităţi şi hărnicie. Cu toată modestia de care dispun, eu le cam fac pe toate. În sfârşit, corturile sunt amplasate, lumea schimbată la echipament de seară, glumele de rigoare gen „Vin speologii!” (să ne deie afară din grădină) vâjâie prin aer, lemnele sunt adunate, focul făcut, totul pus la punct… Eeei, totul… În sfârşit ne liniştim, când ne ambalăm iară! O maşină, opreşte cu scrâşnet de roţi în dreptul pajiştii şi claxonează în disperare. „Speologii!” ne gândim toţi, iar eu o pornesc spre maşina respectivă în timp ce improvizez o scuză referitoare la acapararea locului de campare. Dar până să ajung la ei nu mai e cazul, că nu-s speologii, ci Alexandra cu Cătălin. Care vin cu… mâinile în buzunare, să nu zic alteva. Adică, nici tu ţuică, nici tu altă beutură în afară de patru doze de bere uitate de cine ştie când prin port-bagaj. Şi nişte apă plată. Aia ar fi trebuit s-o beie ei, dar de unde, că tot la beuturile noastre alcoolice le-o stat gândul şi fapta.

Între timp ne-am apucat şi de gătit. Adică eu cu Clau. Radu meşterea ceva ca întotdeauna. Iar pe Bogdan, care nu făcea nimic, l-am trimis după berea pusă la rece, în râu. Greşală fatală! Nuuuu, n-o beut berea! Doar că pe drumul de la râu la foc, îi scoate Michiduţă în cale o cracă uscată de arin. El, adică Bogdan, nu Michiduţă, argumentează că s-o gândit să facă o faptă bună şi să aducă lemn de foc cu toate că nu mai aveam nevoie. Eu nu mai comentez defel. Descriu doar urmările. Când dă să ajungă la foc, trece pe lângă cortul meu, un Solo de la Nootka, de vreo 15 ani, cel mai bun cort al clubului. Că restul sunt proprietate personală. Cum nu se îndura să arunce din mână sticloanţele de 2 litri de bere, trece val-vârtej pe lângă foc cu craca sub braţ. N-apucăm să zicem mare lucru că se aude sunetul dezastrului în noapte: un fâşâit sinistru ce anunţă sfâşierea cortului meu cu o cracă a crăcii. Şi aşa s-o dus pe… apa Bulzeştiului mândreţe de acoperământ. Acum are o pleaznă de 30 de centimetri pătraţi taman în vârf. Bineînţeles, Bogdan m-o scos tot pe mine vinovat: că, cică, de ce-am pus cortu’-n drumu’ lui! Oooofff!

Mâncăm, iar restul serii trece repede! Cu atât mai repede cu cât lumea o taie urgent la culcare. Mai rămân vreun ceas singur, să mă uit la stele şi meteoriţi şi să-mi pun dorinţe. După care la nani în cortul sfâşiat.

A doua zi nu mai facem nimic, ci o lălăim la corturi. Când plecăm, ajungem direct la Baia de Criş, la muzeu, apoi la crâşmă să bem o bere (cine poate), ori să dezgheţăm îngheţate cu limba (cine vrea). Iar pe drumul din urmă, somn de voie. În afară de Radu care-a fost şofer. Şi gata! Am ajuns acasă.

Posted 2011/07/07 by danieliiancu in Rapoarte de tură, Uncategorized

Furnalul de la Govăjdia în 2010   Leave a comment

Posted 2011/07/07 by danieliiancu in Galerie foto, Uncategorized

Reportaje (4): Furnalul de la Govăjdia   Leave a comment

Apărut în Dilema Veche, anul VII,  nr. 327, 20 – 26 mai 2010, p. 6, în cadrul rubricii SOS Provincia.

Din centrul Hunedoarei, de apuci drumul spre munţi pe valea îngustă a Cernei, peisajul te cotropeşte cu un amestec de impunător şi dezolant. Stâncile abrupte, vegetaţia tânără şi apele repezi ale râului, domolit oarecum de barajul din amonte, alternează cu rănile încă vii ale carierelor de piatră şi cu ruinele post-industriale de betoane şi fierătanii prin care nu mai poţi călăuzi pe nimeni. Laşi pe stânga drumul ce urcă-n serpentine spre Lacul Cinciş şi-apoi, în Teliucu Superior, faci brusc la dreapta, atent să n-ajungi la Ghelar. Şoseaua, spartă şi cârpită pe alocuri, e destul de bună, şi încet-încet, descoperi în peisajul din jur urmele metalurgiei fierului de altădată. Podeţe cu bârne de susţinere din şine de cale ferată îngustă, clădiri de vechi colonii muncitoreşti reamenajate în cochete sau dezolante locuinţe familiale, terasamentul vechii „mocăniţe” înălţat pe malul văii Runcului ca o alee de parc sau tăiat în pereţii stâncoşi ai versanţilor, găuriţi de tuneluri. Casele tradiţionale, înegrite de fum şi de vremuri, abia îşi mai găsesc locul între cabanele şi vilele de vacanţă răsărite în ultimii ani. Şi apoi, brusc, îţi apare în faţă o clădire rătăcită parcă din altă poveste: furnalul de Govăjdia.

La început nu şti cu ce să-l asemeni. E o clădire masivă de piatră, cu acoperişul spulberat în parte de furtuni, deasupra căruia se înalţă două turnuri de cărămidă, unul patrulater, celălalt octogonal (cred!), legate între ele cu o pasarelă acoperită. Iar sus de tot, pe colţurile acoperişurilor înalte, câţiva copăcei prind rădăcini din nepăsare. În jur, mizerie. Multă mizerie. Gunoaie, provenind parcă din demolarea unui bloc întreg. Mai la stânga, o altă contrucţie ce aduce a clădire oficială, ţi se arată în toată gloria prăbuşirii ei. E fostul Cămin Cultural din sat.

Revii la furnal. Din loc în loc, pereţii sunt sparţi de ferestre: unele dreptunghiulare, înalte; altele mici, rotunde; unele cu arcade şi gratii, altele fără; majoritatea lipsite de geamuri de sticlă, puţine dintre ele zidite şi transformate-n firide. Tencuiala-i căzută mai peste tot, bucăţi mari din zidul de piatră s-au prăbuşit, arbuşti tineri parcă înghesuie furnalul spre dealul împădurit din spate. Când pătrunzi însă în interiorul clădirii, prin spaţiul cu grilaj ca o poartă de cetate, raporturile se schimbă. Bineînţeles, paragina tot paragină rămâne, dar spaţiul gol, ce pare imens datorită înălţimii, te copleşeşte. Din tot ce era pe vremuri înăuntru a mai rămas doar imensul furnal propriu-zis, impresionantă construcţie cu baza octogonală de piatră şi trunchiul de con din cărămidă strânsă în chingi de fier, spartă uneori de gurile de aeraj. Spre surprinderea ta, mizeria de afară nu se regăseşte şi aici. Doar câteva pet-uri şi vreo două cutii turtite de bere zac  prin cotloane. În rest, o atmosferă austeră dominată de un semi-întuneric, sau de o semi-lumină ce pătrunde, filtrată, prin gratii…

…Istoricul furnalului de la Govăjdia poate fi redat şi în puţine cuvinte. Prin 1802, autorităţile habsburgice din Transilvania decid că e timpul pentru creşterea producţiei de fontă prin construirea unui nou furnal cât mai aproape de zonele extractive de la Ghelar. Amplasamentul e stabilit de Thesauriatul din Sibiu la Govăjdia, în detrimentul Topliţei, iar construcţia e demarată în 1806 şi finalizată patru ani mai târziu. Darea în folosinţă are loc, însă, abia în 1813, după edificarea anexelor necesare funcţionării. Urmează etape succesive de refacere, folosinţă şi abandonare „vârful” activităţii fiind înregistrat în anii 1871 şi 1889, perioadă în care, o parte din producţie are ca destinaţie Franţa, fiind utilizată ca materie primă pentru contrucţia celebrului Tour Eiffel. Apoi începe decăderea, datorată, în primul rând, contrucţiei „uzinelor de fier” de la Hunedoara, ultimele reparaţii datând din anii 1914 – 1916…

Când am coborât din maşină în dreptul furnalului, pe platoul betonat din faţa fostului Cămin Cultural tocmai îşi dădea duhul un extrem de aprig (după strigăte), meci de fotbal între tinerii şi mai puţin tinerii bărbaţi ai comunei. Unul dintre ei, mediu de statură şi de vârstă, îmi propune să fotografiez şi gunoaiele. Mihai Pascu e un localnic cu durere în suflet. „Faceţi poze şi la mizeriile astea, că uite, se dărâmă şi se strică tot. Puteau să pună şi ei un acoperiş, să astupe găurile din zid. Îl mai protejau vreo patru-cinci ani. Dar nu… În schimb au aruncat toate gunoaiele ací. Nu le pasă şi de-aia nu fac nimic…”, spune el cu năduf. „Prin ’90 voiau să dărâme furnalul şi să ducă baza de piatră la un muzeu în Germania, da’ nu ştiu cine nu i-o lăsat. Distrugeau tot, aşa cum or făcut şi cu calea ferată. O funcţionat până prin ’97, după care praful s-a ales… Nici şine, nici traverse… N-o mai rămas nimic. Vedeţi căminul ăla? O fost cel mai modern cămin cultural din judeţ. L-or construit în 1948, cu parchet, cu tot ce trăbă. Iar acolo, în faţă, unde acuma-i betonat, erau doi nuci mari, sub care se ţineau nedeile. Aşa şi erau cunoscute prin jur: Nedeia de sub nuc. De vreo cinci ani i-or tăiat şi or turnat beton, iar tavanul la cămin s-o prăbuşit. Vai de capu’ lor”, a încheiat omul şi m-a mai îndemnat odată să fac poze. L-am ascultat şi am plecat  repede spre Hunedoara. Venea furtuna!

Posted 2011/07/07 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized

Mihaela Bercea: Pictură ţărănească   2 comments

Venisajul expoziţiei a avut loc luni, 4 iulie 2011, la Galeria de artă „Forma” din Deva. Pentru mai multe detalii despre artistă, un articol de acum cinci ani găsiţi aici.

Posted 2011/07/06 by danieliiancu in Artă şi cultură, Uncategorized

Reportaje (3): Despre stâne, ciobani şi munţi. Tabloul unei ocupaţii tradiţionale ce dispare   Leave a comment

Apărut în Dilema Veche, anul VII, nr. 324, 29 aprilie – 5 mai 2010, p. 20.

Privite din perspectiva ocupaţiilor şi obiceiurilor tradiţionale, mult clamatele norme europene nu au întotdeauna o finalitate benefică. Dimpotrivă, aplicarea lor în cel mai strict sens al cuvântului, determină şi/sau accelerează dispariţia anumitor aspecte circumscrise domeniului etnografic. Este şi cazul păstoritului tradiţional, ale cărui caracteristici principale au suferit schimbări profunde în ultimele decenii şi care sunt, în continuare, supuse modificărilor de la an la an. Se schimbă obiceiurile şi locurile de păşunat, se degradează stânile şi ansamblurile pastorale tradiţionale, se construiesc incinte noi cu apă curentă şi energie electrică, cu vase de plastic şi de inox, dispar reţete străvechi de preparare şi păstrare a produselor lactate, care miros din ce în ce mai puţin a oaie, a fum şi a răşină de brad. În aceste condiţii, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, cu susţinerea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, a demarat în cursul anului 2009 un proiect de cercetare privind Păstoritul tradiţional în Munţii Şureanu, proiect ce şi-a propus identificarea, fotografierea, filmarea, desenarea etc., a principalelor elemente pastorale din arealul menţionat.

Unde ne sunt stânile de altădată?

Când, în urmă cu 20 de ani, realizam prima traversare a Munţilor Şureanu, în timpul zilelor descopeream plaiurile alpine, în timp ce nopţile ni le petreceam lângă stâni, cât mai aproape de câinii ce priveau cu jind la ceaunele de pe foc, de teama te miri căror urşi sau lupi hămesiţi, predispuşi a se dedulci la carne de turişti începători. Pe atunci, aproape că nu era stână la care să nu găseşti cel puţin picior de câine, dacă nu de om, plecat la păzit de oi pe cele culmi de munţi. La stâna din poiana Scârna, construcţie aproape nouă (sau, poate, proaspăt refăcută), pe vremea aceea, am prânzit alături de o haită de şase căţelandrii ce abia aveau câteva săptămâni, fătaţi sus, pe munte, şi care ni se tăvăleau peste haine şi ni se ascundeau prin rucsacii desfăcuţi. La stâna din Şinca, după ce am primit mămăligă, şi brânză, şi lapte, am înnoptat la nici zece metri de uşa prin care au răzbătut până târziu, către miezul nopţii, acordurile a două fluiere şi a unei scripci, alături de plesnetele din pălmi, de pocnitul din degete şi de chiotele celor cinci ciobani şi trei băciţe. Erau de loc din cătunul Răchita, prin judeţul Alba, şi încinseseră jocuri aprige, învârtite, pe pământul bătătorit din jurul vetrelor grupate în mijlocul stânii. După 15 ani, am dormit o noapte de sfârşit de septembrie la Scârna, în stâna ce nu mai avea decât jumătate de acoperiş, şi care nu mai fusese folosită de foarte mult timp. Un câine aproape sălbăticit de foame, uitat sau pierdut pe munte de cine ştie ce turmă coborâtă de săptămâni bune, ne-a mâncat toate merele lăsate pe pervazul unei foste ferestre. Iar din intensa viaţă pastorală de la Şinca nu mai rămăsese nimic, în afară de doi pereţi şi de acoperişul spart, prin care burniţa. După încă doi ani, şi ultimile urme de şiţă dispăruseră. Şi gata.

Comărnicelul

Şureanu sunt nişte munţi frumoşi. N-au cine ştie ce stâncării abrupte, iar când ajungi în golul alpin, dacă priveşti în jur cât mai aproape de nivelul firelor înalte de iarbă, parcă ai fi într-o câmpie vălurită, cu drumuri largi ce şerpuiesc pe curbe de nivel. Doar Dealul Negru şi căldările glaciare din jurul vârfului Şureanu, unde se ascund lacuri precum Iezerul şi Iezeraşul Cârpa, şi Iezerul Şureanu, ce mai aduc aminte că se învecinează cu Parângul şi cu Retezatul. Culmile lor se ramifică din Vârful lui Pătru (2130 m altitudine) în toate direcţiile, ajungând atât spre Jiul de Est, cât şi spre Strei, spre valea largă a Mureşului şi spre valea Sebeşului. Şi pe toate aceste culmi, mai mult sau mai puţin înalte, întâlneşti diverse tipuri de păstorit. Dar asta e o altă temă…

Sus, în munţi, sunt tot mai puţini păstori. Şi stâni pe care le găseşti trecute pe diverse hărţi, nu mai există. Urcând pe Strei, apoi pe valea Petrosului, apoi pe drumuri desenate-n serpentine, am ajuns într-o seară de iulie, cu două ore înainte de asfinţit, la stâna de sub Comărnicel. Asta după ce am căutat în zadar stâna Titianu, din care am mai găsit doar locul plin de frunze mari de brustur şi două bârne putrezite lângă un izvor. Comărnicelul – altă dezamăgire! O stână în ruină, pe jumătate prăbuşită, amplasată la confluenţa a două izvoare, la câţiva metri de liziera pădurii de brazi. Un brad, viguros şi singuratic, parcă îi ţinea de umbră jumătăţii de prispă ce abia se mai ghicea. Mai exista şi-o „stână” nouă, de fapt un adăpost pentru păstorul unei turme de o mie de oi sterpe, contruită în ultimii ani mai sus, peste culme, mai la soare, la loc mai ferit de vânturi şi de umezeală, şi pe care am descoperit-o abia a doua zi.

Andrei Tirenesc, din Chitid, comuna Boşorod, judeţul Hunedoara, n-avea nici 30 de ani şi păzea cele o mie de sterpe. Le păzea cum putea şi el cu cei patru câini, nu prea răi la om, iar după cele vreo 15-20 de piei de oaie ce zăceau adunate într-un colţ al colibei sale, am băgat de seamă că nici la lupi. Chiar singur cuc nu era, că îşi împărţea urâtul şi paza şi mâncarea cu herghelegiul de vis-á-vis, de la vreo doi kilometri distanţă, peste altă culme. Mai mult, la stâna de la Gropşoara din Deal, pe partea celalaltă a Comărnicelului, erau vreo trei ciobani şi două băciţe, iar drumul nici nu părea prea lung. Nu-i era frică şi nici nu se plictisea, stând aşa, sprijinit în bâtă. „Dacă n-ai şcoală, ce să faci altceva? Mă plătesc oamenii cu 11 milioane pe lună, plus mâncare, ţigări şi băutură. Şi nici de lucru nu-i, cine ştie ce, că-s oi sterpe. La vremea asta nici lupii nu prea vin, că bat dincolo de Dealul Negru, pe la Şteaua Mare şi Şteaua Mică. După ce coboară ăilalţi cu oile, or să vină-ncoace, că io mai rămân până în octombrie, da’ nu-i bai, că am bâtă groasă”, ni s-o cam lăudat ciobanul.

Gropşoara din Deal

Când te zăresc apărând în uşa stânii cu rucsacul de două ori cât tine, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi cu bocanci, transpirat, legat la cap cu vreun batic, cu papuci, oale, căni de tablă sau topoare bălăngănind atârnate de rucsac, cu aparatul foto la ochi şi urând frumos „Sănătate!”, ca la oraş, ciobanii, cât sunt ei de ciobani, devin reticenţi. Poate că nu ştiu ei sensul exact al cuvântului, dar, mai ales dacă prin jur sunt numai băciţe, trebuie să duci o adevărată ofensivă paşnică, de cucerire a încrederii, până să te îmbie cu mâncare. Acesta e momentul culminat, în care relaţiile se destind, semn că nu te mai privesc ca pe un intrus. După ce refuzăm politicos masa, că doar nu pentru mâncare suntem acolo, începem să scoatem chestionarele, ruleta mare de 50 de metri, cea mică de 5, busola, metrul de tâmplărie şi polobocul, hârtia milimetrică şi creioanele, planşeta mică şi clemele. De aici încolo totul merge ca pe roate, tot acest instrumentar impresionând şi intimidând asistenţa, formată la Gropşoara din Deal din trei femei, doi bărbaţi şi doi copii. Se vede de la o poştă că suntem de la muzeu, cum am zis. Cuvântul „muzeu” reprezintă o instituţie în care ei, se prea poate, n-au călcat niciodată.

Stâna, cu un celar mare, aparţine de comunitatea din Purcăreţi, comuna Pianu de Sus, judeţul Alba, iar atunci băciţe erau două: Silvia Ghişa şi Alina Crăciun. Prima avea grijă de 300 de oi, a două de numai 260. Urcaseră pe munte din 10 iunie şi ne-au spus că rămân până pe 29 august, când trebuiau să coboare mai la vale, într-un loc numit Recea: „Stăm acolo cam o lună, până se cam gată iarba de păşunat, apoi plecăm «în ţară». Noi avem locuri spre Banat, de la Ilia mai încolo, unde rămân oile până la primăvară, când urcăm iar la Recea şi apoi la munte. Da’ io ştiu de v-om mai urca? Că parcă nu se merită!”. La plecare, ne-am despărţim prieteni. Abia am scăpat de insistenţele lor de a ne vârî în rucsaci un burduf de brânză. La cât aveam în spate, asta ne mai lipsea.

Gruişoara Mare

La Gruişoara Mare stâna e o afacere familială. Băciţa, Valeria Trif, de 41 de ani, ne-a povestit că stâna veche a fost mai jos, mai spre apă, dar a fost strămutată acum o sută de ani de bunicul ei, Tata Gheorghe. Era femeie singură la toată stâna, doar cu cinci copii. Patru băieţi de-ai ei, Valer (de 16 ani), Ion (de 23 de ani), Emil (de 15 ani) şi Pătruţ (de 10 ani). Plus o fată din sat, Elena Stănilă (de 14 ani), ce o ajuta la prepararea caşului, a brânzei sau a untului. Şi de lucru era, nu glumă! Că aveau 300 de oi cu lapte, 78 de vaci cu 4 viţei, 17 porci, 30 de cai şi 4 măgari. Şi ceva găini, da’ nu se puneau la socotit, că nu-s animale!

De când ne-au zărit, cei mai mici au fost pe noi. Ne-au ajutat să măsurăm cu ruletele şi cu metrul, s-au zgâit la busolă, ne-au arătat cum cară apa şi laptele cu cobiliţa, cum poartă cojoacele care atârnau pe lângă ei, cum se sfarmă caşul pentru prepararea brânzei de burduf, cum se „bate” untul în putineiul imens, cum gonesc porcii de pe lângă stână, cum învârt bâtele sau cum strigă după viţeii blegi ce se uitau la noi ca la poarta nouă. „Apăi, nu ştiu, zău, dacă îi mai aduc şi pe ei la anu’. Că îs mici şi mai pot învăţa carte. E greu, dacă n-ai altă meserie. Şi suntem singuri, că bărbatu’ e jos, la fâneţe, pregăteşte fânu’ pentru la iarnă”.  Părea că se plânge, dar din tonul vorbelor ei nu răzbătea decât hotărârea şi o resemnare mândră. Şi ea a vrut să ne umple ruscacii cu te miri ce, dar am refuzat! Am făcut fotografii de grup şi ne-am despărţim cu promisiunea că le trimitem pozele la iarnă. Până departe, am mai văzut încă mâinile fluturânde ale copiilor.

Muntele Boului – Stână europeană

Când am ajuns acolo, undeva pe una din culmile ce coboară spre Jiu, baci „de serviciu” era Miron Dioane, din Meleia, lângă Petroşani. Avea 61 de ani, lucrase în mină 27, iar după revoluţie se pensionase şi se apucase de ciobănit. Înainte, pe locul stânii erau mai multe sălaşe, dar de câţiva ani, pe bani europeni, s-a făcut contrucţie nouă. Seamănă cu stânile tradiţionale, la exterior. Are şi prispă, şi vatră, e şi din lemn. Dar mai are în plus curent electric, apă adusă cu pompa, drum de maşină, celarul e izolat şi aproape ermetic închis, vasele sunt de plastic şi de tablă, totul e rânduit şi aşezat ca la o casă adevărată. Nu tu pământ bătătorit în jurul vetrei, ci podele de lemn sănătos, nu paturi de lemn cu paie, ci cu saltele adevărate, nu cerul văzut prin crăpăturile şiţei de brad, ci tavan văruit în albastru deschis, cu hotă pentru captarea fumului… Frumos şi igienic, dar netradiţional… „Sunt două ciopoare, cu câte doi ciobani fiecare. 500 de oi în total, strânse de la mai multe familii. Numai oi de lapte, fără alte animale, că sterpele le trimitem în Parâng, spre Vâlcea. Fiecare e baci când îi vine rândul, după câte oi are date. Iar iarna plecăm «în ţară», spre Haţeg, până primăvara, cu ciobani tocmiţi”, ne-a spus nea Miron, înainte de ne a porni la vale, spre Cheile Tăii.

Alte drumuri, alte stâne

O cercetare de teren se întinde pe ani de zile şi presupune a documentare exhaustivă a obiectivelor, iar pentru noi proiectul e abia la început. N-am pomenit aici de lucruri precum înnoptatul lângă vreo stână, pentru că aceasta avea uşile bătute în cuie de vreun cioban prost. Nici drumurile de iarnă, cu lupii dându-ne târcoale lângă stâna de la Lupşa, înainte de a-l trezi pe cabanierul de la Prislop, în mijlocul nopţii. Nici intratul în stâna de sub vârful Godeanu, după ce am răzbit să săpăm un tunel pe sub streaşină, în nămeţii de peste trei metri. Nici mâncatul de lămâie cu zahăr, pe viscol, noaptea, pentru a prinde puteri. Nici ploile de toamnă care te udă până la piele, cu tot echipamentul performant pe care ţi l-ai procurat. Nici ajunsul noaptea în gări de unde nu mai pleacă nici un tren până dimineaţa, ci doar trec, şuierătoare, accelerate. Nici autostopul făcut, fără sens, pe margini de drumuri naţionale pline de gropi.

Toate acestea ţi le aminteşti cu plăcere. Ce-ţi lasă un gust amar sunt însă caricaturile de stâni apărute în ultimii ani la marginea oraşelor, cu oile păscând printre gunoaie şi mieii zburdând printre pet-uri. Cu ciobani îmbrăcaţi în costum de blugi şi cu gumari în picioare, fluierând scabros după perechile ieşite la plimbare. Acesta nu mai poate fi numit păstorit. Dar e o realitate!

Fotografii aici!

Posted 2011/07/01 by danieliiancu in Reportaje, Uncategorized